Dos poemas escritos en su lengua materna, el rumano. Dos textos que abordan preocupaciones históricas y de la historia de la literatura y de la poesía. La primavera de Praga y “La Tabaquería” de Pessoa.
Dinu Flamand
Traducción del rumano al español: Elena Gabriela Capraroiu
Primavera en Praga
En agosto del 68 conocí a una mujer con sentido de la historia,
ofrecía bebida gratis a todos en la tasca de la estación de trenes
de Saratel, nudo ferroviario de mi Transilvania.
El Ejército Rojo había entrado a liberar Praga
de sus propias ilusiones,
yo no tenía ni idea; no era más que un universitario en vacaciones,
regresaba lleno de intrincados amores a mi casa,
debatiéndome entre qué tal si hago esto y qué tal si me atreviera
a hacer esto.
Praga se ubicaba más o menos por Patagonia,
mi alma habitaba la nube de mi propia confusión,
ella lloraba.
Lloraba sin explicaciones y nos invitaba a copas,
recordando tal vez el sabor a leche quemada, pues no era la primera vez
que se derramaba en el bullir de la historia,
presintiendo que la guerra iba a estallar de un momento a otro,
pues la urticaria del poder había irritado de nuevo
al Kremlin, y los soldados rojos volvían a entrever
por la torreta de sus tanques el Mala Strana.
Al nuestro le dio por aullar en la megafonía,
decía que algo inadmisible había ocurrido;
lo escuchaba por primera vez con vago interés,
me preguntaba qué dios de la comedia soplaba patético
en su clarín gangoso.
Aun circulaban por la zona viejas locomotoras,
la res de hierro era manejada hacia la fuente y tras abrevarla,
también nosotros cambiaríamos de rumbo.
Pero pasaron largos años hasta que eso ocurriera.
Y otros hasta que llegara yo a Praga,
para poder palpar la quemadura dejada por Palach aquí,
en una piedra, en la plaza de Wenceslao, la de la auto-combustión,
donde me encuentro ahora, más confundido todavía
por la vecindad de un Jan Hus labrado en el bronce
de su sublevación,
atónito, no obstante, al constatar que el aire del comunismo no había erosionado la insolente melancolía barroca de la ciudad
y que sus puentes siguen dando saltos de canguro de una orilla a otra.
Ando contigo en mente y de la mano hacia la casa de Holan de Kampa,
para acariciar los ojos de su efigie en el muro,
según él mismo aconsejaba frotar los ojos del dinero,
en unos tiempos cuando su mudez inconsolable,
desde debajo de un puente asaltaba transeúntes.
Te llamará Gordana o Maria Maria, o Oana Mihaela, o Luniana,
es decir mujer-mujer, igual que una oropéndola se llama oriolus oriolus, hamletizando sobre lo imposible, mientras que yo voy a seguir
andando a tu lado, perdiendo cualquier oportunidad de estarte cerca.
Tengo que presentarte a Holan, pues aquí en Praga la primavera se ha vuelto milagro súbito en mi recapitulación y en mi andar titubeante
hacia mi pasado, cuando me doy contra fantasmas interiores como si fueran hombros de transeúntes sobre el Puente Carlos,
allí donde todas las estatuas negras miran con ojos desencajados el atardecer;
mientras las perlas de las cascadas del Moldava alargan
la sonrisa luminosa de tu ojo derecho,
pues el izquierdo es mi morada, donde siento el cálido y trepidante
hombro tuyo, dócil dejándose bajo mi mano.
Con una mágica varita convocas a Smetana junto al mecer sonoro
del río por las llanuras de Bohemia,
una niebla invisible atraviesa las compuertas del atardecer entre dos almas,
la misma levitación nos sostiene en el aire, sobre el Castillo,
mientras yo sigo envejeciendo gris.
Sigo poniendo en palabras el titubeo de quien regatea con sus emociones, aunque no tiene más salida que gastarlas,
sabiendo que tu belleza intangible tolera, como si fuera un indefinido
y algo ridículo exilio,
mi caminar que anhela mantener el paso con tu caminar,
y si algún rastro de sensatez queda de mi apasionada,
súbita inflamación, no serviría más que para dar la mano
a la timidez que se aloja en el espanto de mi concupiscencia.
No trataré de averiguar qué ocurre en la mente del misterio
cuando es confiscado por el misticismo de horóscopo invocado
por las peluqueras al sostener que el destino traza tales encuentros,
aunque admito, sí, que lo irracional es mi amigo en esta llama súbita
y el que se rebela en mí, no tiene más que beberse el vino de mi copa
y luego pedir otra, aunque nada ya es gratis.
En tu cogote mis narinas palpitan respirando ávidas
como el hocico del caballo buscando la cebada en su zurrón
bajo las cámaras de los turistas
aquí, en las calles de la parsimonia crepuscular, y de repente me veo zambullirme en el remolino bajo la cascada, ahogado en la música difusa,
y toda clase de preguntas me salen a borbotones por los ojos,
por las orejas, por las ranuras de los recuerdos: ¿cómo, cuándoy
dónde se han agolpado y se han ido todas, todo este tiempo?
¿Y por qué brillan todos mis viejos ímpetus en nimbos estremecidos por la resignación? ¿Dónde reside el principio del presente para fijar yo mi partida desde él?
¿Y ubi sunt qui ante nos, con los poros de su piel, visitados por los poros de mi piel, desde los tiempos cuando el sudor de mi palma navegaba caliente por el sudor de otras palmas, en aquellos veranos cuando la canícula
de mis emociones se mezclaba con el delirio de otras emociones,
de otros atardeceres infinitos? ¿y por qué desde las cascadas donde nos ahogamos saltan unas promesas inverosímiles para cogernos de la solapa,
y la primera bocanada de aire en la superficie
es el extraño regocijo del casi-ahogamiento?
Sé que no tengo a quién venderle esta furia, tampoco puedo
galopar río arriba hacia los umbrales sonoros de las turbias
emociones del principio de la emoción, si no fuera por el misterio
de la fotosíntesis que me convierte en hoja absorbiendo
la irradiación de tu luz que inunda la primavera en Praga.
Por lo demás, hacía tiempo que por la diagonal de mi ojo cruzaba
alguna de aquellas puella defututa, sin que odi et amo yo caiga
en la tentación de verme, orgulloso (fieri sentio), gallardo
mostrándome presente y vivo a la vez, en la plenitud
de mis fuerzas – valiente Catulo!
Y he visto a los apóstoles del reloj solar dudar de si emprender su corro,
o me lo pareció: nos esperaban para llevarnos con ellos en ese tiempo giratorio. Lo cierto es que hay algo que me desliza por encima de estas aguas, y Kafka me transporta silbando a hombros de su horrible estatua,
y el Golem parece amarme, hasta el señor del Castillo me promete
una audiencia, sólo para explicarme que el aplazamiento es un regalo envenenado del tiempo, aunque al final me animará sarcástico
a resignarme pues de ningún modo
mentula conatur Pipleum scandere montem…
Quizás mi áspero amor por tantas Lesbias estuvo aullando
a puertas de las frustraciones indecentes, pero me hace humilde,
incluso blando el aire de esta taberna, donde se sientan en la mesa
junto a ti, Holan y Catullo.
De modo que, hasta cerrados, tus ojos iluminan jugando
con reflejos desde el río, que fluye por tu boca; y yo presiento
que ocurre algo más allá de mi intento de abrir mi estuche con metáforas
y prestidigitaciones de palabras, de las normales que se le antojan a un poeta hambriento, mi caja de limpiabotas que me ayudó a mendigar amor
en el pasado, aunque luego, si te he visto no me acuerdo. No…
¿Por qué será? ¿Y a qué se debe esta invasión, o la pérfida espada
de sudor frío en mi caliente espina dorsal? ¿Y por qué temblequea mi pierna
en mi pierna inmóvil? ¿Y por qué agito los brazos por el aire,
aun cuando mis hombros están anquilosados?
¿o me veo intentando atrapar el sonido de este poema como si cazara moscas, pero sólo desmenuzándolo ausente entre los dedos, como a una miga de pan olvidada en la mesa por los saciados que me habían precedido?
¿Acaso se entiende algo de todo esto? Cuando tu primavera está en Praga,
tú también debes estar en Praga. No es bueno dejar a la ocasión
con la mano tendida, tampoco dejes que Kafka te escriba las cartas
para Milena, si ella es tu amada… aunque ante
las instancias proletarias, fue él quien te regaló antaño el absurdo,
cuando tu condena parecía a su vez definitiva
en la colonia penal de una antigua patria…
Y si no eres capaz de ver en los caprichos del destino el gran
don de una vida desesperada, ¿de qué sirve chupetear el vino,
de qué sirve seguir las vías férreas con o sin billete,
de qué sirve esperar y pagar, sólo por verte más tranquilo, menos
deudor; incluso engañarte pensando que por tu escroto
la electricidad estática aun consigue sacudir el músculo del batracio?
La primavera en Praga es una estación en sí; ella te ayuda
a entender que se acabó la primavera, cuando las estaciones
empiezan a ser sólo repetición de la inercia rica del vivir.
¿Y luego qué?
¿La gran revelación, en serio, es la de que es demasiado tarde?
Incluso una guerra si estallara ahora (lo cual empieza a barajarse de nuevo
en el trascurso de mi vida, si juzgo por lo mucho que les pica
el orgullo a los imbéciles votados por nosotros para arrasarlo todo,
con sus descargas placenteras en las agallas, con su galvanizado ego)
no me importaría siquiera… Cogería un tren
apoyaría la cabeza, mucho más precavido ahora,
en el sentido de la marcha y mantendría los ojos casi cerrados – sabiendo
que tierra batida y humo es todo lo que sacan las locomotoras del futuro
y al mirar hacia adelante, llega un momento en el que empiezas
a ver sólo aquello que te aleja de ti mismo.
Y en la última parada, los mismos inertes obreros ferroviarios
se deslizan entre vías, balanceando sus farolas
de luces foscas, siempre a disgusto con nuestra presencia
mascullan – como de costumbre – siguen inspeccionando
la misma estructura con inexplicables
pasos por las vías rectas y curvas, y con señales amarillas
sólo por ellos comprendidas,
ellos tan ingeniosos en desastres y catástrofes,
ellos, maniobrando nuestros cambios de agujas,
el mío, mientras tú no pararás de agitar la mano
despidiéndome…
Primăvara la Praga
În august 68 am cunoscut o femeie cu simțul istoriei,
dădea de băut la toată lumea pe gratis
în bufetul din gara Sărețel, nod de cale ferată din Transilvania
mea.
Intrase Armata Roșie să elibereze Praga de propriile-i iluzii,
eu nu aveam habar de nimic, eram student în vacanță, reveneam
cu amoruri încâlcite spre casă, între ce-ar fi să fac
și ce-ar fi să îndrăznesc să fac.
Praga era undeva-n Patagonia, sufletul meu locuia în norul
propriei mele confuzii,
ea plângea.
Plângea fără să se explice și ne dădea pe gratis
amintindu-și probabil gustul laptelui ars
ce dăduse și altădată în foc
la umflarea istoriei,
presimțind că războiul putea să înceapă
în orice clipă, căci urticaria puterii iritase din nou Kremlinul,
iar soldații roșii zăreau din nou prin turela tancurilor
Mala Strana.
Ăla al nostru urla prin microfoanele stației,
zicea că se întâmplase ceva inadmisibil;
îl ascultam pentru prima dată cu o vagă atenție
întrebându-mă ce zeu al comediei
sufla patetic în trâmbița lui peltică.
Încă mai circulau pe la noi vechi locomotive,
era manevrată vaca de fier spre pompa de apă,
iar după ce-o adăpau urma să schimbăm noi linia.
Dar s-au scurs ani buni până să trecem pe altă linie.
Iar apoi a durat ceva până să ajung eu la Praga,
să pipăi arsura lăsată de Palach aici pe o piatră
în piața autocombustiei Vaclavak,
unde mă aflu acum, încă și mai confuz în vecinătatea
lui Jan Hus, cel turnat în bronzul revoltei sale,
mirat, totuși, să constat că aerul comunismului
nu erodase insolenta melancolie barocă
a orașului, iar podurile sale continuă
să salte ca niște canguri de pe un mal pe altul.
Merg cu tine, și de mână și în imaginație,
spre casa lui Holan din Campa, să mâgâiem ochii efigiei sale
pe zid, cum spunea el că se cuvine să freci ochii banilor,
pe vremea când muțenia lui imposibil de consolat
ataca de sub pod trecătorii.
Te va numi Gordana sau Maria Maria,
sau Oana Mihaela sau Luniana,
adică femeie-femeie, așa cum un graur e oriolus oriolus,
hametizând despre imposibil, în vreme ce eu
voi continua să pășesc aproape de tine
îndepărtându-mă de orice șansă de a-ți sta aproape.
Trebuie să te prezint lui Holan întrucât primăvara
a devenit subitul miracol aici la Praga
în recapitularea mea și în mersul meu ezitant spre trecutul meu,
când mă izbesc de fantomele mele interioare
ca de umerii trecătorilor pe Podul Carol, unde
din toate statuile negre se holbează amurgul;
în timp ce perlele cascadelor de pe Vâltava
prelungesc zâmbetul luminos al ochiului tău din dreapta,
fiindcă în cel din stânga locuiesc eu simțind trepidația
caldă a umărului tău ce se lasă docil sub palma mea.
Cu o baghetă magică îl convoci pe Smetana
împreună cu legănarea sonoră a fluviului prin câmpiile Boemiei,
iar o invizibilă ceață trece prin ecluzele după-amiezii
de la suflet la suflet – și aceeași levitație
ne ține în aer deasupra Castelului
în timp ce eu continui să îmbătrânesc obscur.
Și mai continui să pun în cuvinte
ezitarea celui care-și negociază emoțiiile deși nu are
altă cale decât să le cheltuiască,
știind că frumusețea ta intangibilă tolereză
ca pe un indefinit și destul de ridicol exil
mersul meu ce vrea să țină pasul cu mersul tău,
iar dacă un rest de înțelepciune va fi rămas
în această subită inflamare a pasiunii mele,
tot nu ar însemna altceva decât să dau mâna
cu timiditatea din spaima concupiscenței mele.
Nu voi încerca să-înțeleg ce se-ntâmplă în mintea misterului
când e confiscat de misticismul horoscopic
al coafezelor
care susțin că destinul trasează asemenea întâlniri,
dar admit, iată, că iraționalul
e prietenul meu în această subită înflăcărare,
iar cel care în mine mi se împotrivește nu are decât
să bea vinul meu din paharul meu
și apoi să mai ceară unul
deși nimica nu se mai dă pe gratis.
În ceafa ta nările mele freamătă respirând lacome
ca botul calului în traista lui cu ovăz
fotografiat de turiști
aici pe străzile lenevelii crepusculare,
și mă văd deodată plonjând în vârtejul de sub cascadă
înecat de această muzică irizată,
iar tot felul de întrebări îmi ies bulbucind prin ochi, prin urechi,
prin fisurile unor amitiri : cum, când și de unde
s-au adunat și s-a dus toate în tot acest timp?
și de ce strălucesc nimbate de emoția resemnării
toate vechile mele elanuri?
sau unde să fie începutul prezentului, chiar de acolo
să-mi fixez eu din nou plecarea?
Și ubi sunt qui ante nos, cu porii din pielea lor vizitați de porii
din pielea mea, de pe vremea când transpirația din palma mea naviga
fierbinte prin transpirația altor palme, în acele veri când dogoarea
emoțiilor mele se amesteca cu mirajul
altor emoții, din alte amiezi infinite,
și de ce unele promisiuni incredibile
sar să ne tragă de guler din cascadele sub care ne înecăm,
iar cea dintîi respirație odată ieșiți la aer
rămâne doar ciudata bucurie a semi-înecului?
Știu că nu pot vinde nimănui această furie,
nici să pornesc galopând în amonte pe acest fluviu
spre pragurile sonore ale tulburelor emoții
de la începutul emoței,
de n-ar exista misterul fotosintezei care mă face
să devin frunză absorbind iradierea luminii tale
ce inundă primăvara la Praga.
Altfel, de multă vreme traversa pe diagonala ochiului meu câte una
din acele puella defututa, fără ca odi et amo să mai consimt
cu toată mândria (fieri sentio), țanțoș arătându-mă
și prezent și viu
în deplinătatea puterilor mele – brav Catullus!
Și am văzut că apostolii de la orologiul solar ezitau să-și înceapă hora,
sau mi se părea mie că așteptau să trecem pe-acolo și să ne ia
cu ei ei în vârtejul timpului. Sigur este că ceva mă trage
acum pe deasupra acestor ape, iar Kafka mă transportă
fluierând pe umerii statuii sale oribile, și Golemul pare
să mă iubească, ba chiar și stăpânul Castelului îmi promite
o audiență, cât să-mi explice că amânarea este un amăgitor
dar al timpului, iar la urmă sarcastic mă va îndemna
să mă resemnez întrucât nicidecum
mentula conatur Pipleum scandere montem…
Poate și aspra mea iubire pentru atâtea Lesbii a urlat pe la ușile
frustrărilor indecente,
dar umil și chiar blând mă face aerul acestei taverne
unde la masa mea stau Holan și Catullus
împreună cu tine.
Altfel, chiar și închiși, ochii tăi luminează
jucându-se cu reflexele fluviului ce îți curge direct în gură;
iar eu presimt că se întâmplă ceva mai mult decât să încerc
din instinct să umblu la trusa mea cu metafore
și prestidigitații de vorbe, din cele obișnuite
la îndemâna unui flămând poet, cutia mea
de pantofar lustragiu ce mă ajutase să mai cerșesc
iubire și în trecut, numai cât să mă văd cu sacii
urcați în căruță. Nu…
Dar ce oare? Și de unde această invazie, sau perfida
spadă de transpirație rece din coloana mea cea fierbinte,
și de ce bâțâie piciorul meu în piciorul meu nemișcat,
și de ce dau din mâini prin aer, deși umerii mei au înțepenit,
sau mă văd încercând să prind sunetul acestui poem
cum aș da după muște, însă numai
fărâmițându-l absent între degete, ca pe un rest de pâine
uitat pe masă de sătuii care mă precedaseră?
Oare e ceva de-înțeles? Când primăvara ta e la Praga
trebuie să te afli și tu la Praga? Chiar dacă lași ocazia
cu mâna întinsă, și îți scrie Kafka scrisorile
pentru Milena ta?… fiindcă în fața instanțelor proletare
tot el altădată îți făcuse cadou absurdul
când și condamnarea ta păruse definitivă
în colonia penitenciară a unei foste patrii…
Iar dacă nu vezi în capriciile destinului chiar marele dar
al unei vieți disperate, degeaba mai lipăi vinul,
și degeaba ai luat-o pe calea ferată,
cu sau fără bilet,
iar acum degeaba aștepți că plătești, numai cât să te liniștești
că n-ai să rămâi dator; chiar iluzionându-te că prin scrotul tău
electricitatea statică încă mai pune mușchiul batracianului
să zvâcnească?
Primăvara la Praga este un anotimp în sine,
el te ajută să înțelegi că s-a încheiat primăvara,
când anotimpurile încep să fie doar repetiția
inerției bogate de a trăi.
Dar apoi ce urmează?
Chiar prea târziului să fie revelația? Până și războiul
de-ar izbucni acum, (ceea ce încă în timpul vieții mele
devine din nou posibil, observând cât de tare-i furnică orgoliul
pe imbecilii aleși de noi să distrugă totul, curentați de placide
senzații în boașe, cu ego-ul lor cel galvanizat); nici nu mi-ar păsa…
Aș lua trenul
iar cu capul pe geam în direcția mersului
mult mai precaut acum mi-aș ține ochii
aproape închiși – știind
că doar zgură și fum scot locomotivele viitorului
și privind înainte de la o vreme începi
să vezi numai ceea ce se îndepărtează de tine.
Iar la ultima stație, aceiași feroviari greoi
strecurându-se printre șine, balansându-și felinarele cu lumini obscure,
mereu nemulțumiți de prezența noastră, mormăind – ca de obicei – și
continuând să inspecteze același sistem cu inexplicabile treceri
pe șine drepte și curbe, și cu semnale galbene înțelese numai de ei
cei atât de inventivi în dezastre și catastrofe,
ei,
robotind pe la macazurile noastre
pe la al meu,
în timp ce tu vei continua să îmi faci cu mâna…
La explicación de Esteves
Al poeta mexicano
Marco Antonio Campos
“Ah, conheço-o: é o Esteves sem metafísica”
Fernando Pessoa (Alvaro de Campos) – Tabacaria
Dicen que yo no tengo metafísica
sino una flácida constitución física
que ni detesto ni me encanta
¿y qué?
Me dicen que a menudo paso por al lado
de lo que a otros les parece esencial
o grandioso o digno de ser vivido sin tener
curiosidades, envidias grandes o miedo a perder algo.
Yo no me rompo la cabeza
para saber qué es la metafísica
ya que es algo que no me falta.
Solo sé que aún no he muerto.
Para mí es importante, aunque no entiendo
cómo me las apaño porque a veces no es fácil
comprender esta vida que no comprendo.
Si hay algo que comprender, yo delego
en cualquier otro para que hable en mi lugar
sobre la vida que habito sin preguntarme
qué le pasa o quién soy yo en ella.
No recuerdo haber tenido grandes ambiciones,
solamente tal vez mi viejo auto que a veces me lleva hacia Sintra
si fuera más nuevo no estaría mal, pero aún así yo dejaría
que los vistosos Buicks o Chevrolets se me adelanten
porque a mí no me gusta rivalizar con nadie,
y de ganar ¿qué ganas? y mañana,
¿quién se acordará de lo que has ganado hoy?
Yo me contento con mi puesto fijo en Correos
donde asciendo desde hace mucho día a día
con la esperanza de llegar a la primera categoría antes de jubilarme.
Es todo lo que me hace falta si lo pienso bien
María se habrá dicho lo mismo
cuando regresó
después de haberme dejado, como
lo había hecho también una tal Ofelia
que leías poemas y presumía.
Y ahora estoy mucho mejor, diría incluso que todo está ok
y me ha dado por fumar porque es mucho más interesante
pero al opio ni me acerco…dicen que pierde uno la brújula…
A veces paro en la taberna de la esquina
me gusta tomar un par de copas
con el albañil que vive en el número cinco
eso cuando no aparece también el vendedor de lotería
o ese chupatintas miope que no
se quita el sombrero y solo lee y fuma.
Él dice que se llama Pessoa, sé que entre libros y revistas
en su cartera tiene una botella vacía
y no se olvida al irse de llenarla con un aguardiente
que tanta falta le hace, al parecer, de noche.
¡Pobre, una vez vi que hasta una máscara de carnaval
llevaba en su cartera!
Parece sumamente instruido, desprotegido
o sea algo embarullado en la cabeza (la hija de la lavandera
me contó que en sus listas de ropa interior para lavar
hallaba versos y otras escrituras; un día se arrodilló delante de ella
y declamó algo en inglés
el muy pasayo.
La hija de la lavandera piensa que le pedía ser su esposa
pero fingió no comprender pues uno nunca puede saber
cómo va a reventar alguien que se pasa el día entero
en casa mudo fumando y mirando por la ventana);
… yo también lo vi un día en la ventana allí arriba
desde el otro lado de la calle, saliendo del estanco al que
había ido para comprar tabaco, como siempre.
El dueño del estanco se acercó al umbral conmigo
y en aquel instante miré hacia arriba. Yo no sabía
que mi hombre vivía allá.
Me saludó con un movimiento de los labios
detrás de la ventana cerrada, me di cuenta porque
el vidrio se estaba empañando y me pareció que de algún modo estaba
no solo inclinado sino incluso de sí mismo alejado aun cuando
allí seguía.
Y no sé cómo contaros todo
para que no penséis que estoy loco porque jamás
me ha ocurrido eso de ver algo tan límpida
y sencillamente con mis ojos
y no creerlo porque no comprendo lo que veo…
En ese instante sentí que el miope
que a veces se sentaba en la misma mesa
con la mirada fija en sus libros
había empezado como a flotar
después de haber salido por su propia ventana
cerrada
luego se lo tragaron las nubes…
Lisboa, abril 2017
Explicația lui Esteves
Se dedică poetului mexican
Marco Antonio Campos
„Ah, conheço-o : é o Esteves sem metafísica”
Fernando Pessoa (Alvaro de Campos) – Tabacaria
Se zice că eu nu am metafizică
ci doar o fleșcăită constituție fizică
pe care nici n-o detest nici nu mă încântă
ei și?
Mi se spune că trec deseori pe lângă
ceea ce altora li se pare esențial
sau măreț sau demn de a fi trăit, fără să am
curiozități și mari invidii sau teama că pierd ceva.
Eu nu-mi bat capul să știu ce-i metafizica
fiind ceva ce nu imi lipsește.
Tot ce știu este că încă nu am murit.
Pentru mine e important, deși nu-mi dau seama
cum o scot la capăt, fiindcă deseori nu e simplu
să înțeleg această viață pe care n-o înțeleg.
Dacă e ceva de înțeles, eu deleg
pe oricine altcineva să vorbească în locul meu
despre viața în care stau fără să mă întreb
ce-i cu ea sau cine sunt eu în ea.
Nu-mi amintesc să fi avut mari ambiții,
poate doar vechiul meu automobil
la volanul căruia rulez uneori spre Sintra
de-ar fi mai nou, n-ar strica, dar tot m-aș lăsa
depășit de Chevrolet-uri sau Buick-uri mai arătoase
căci mie nu-mi place să mă întrec nu nimeni,
iar de câștigat ce câștigi ? iar mâine cine
își va mai aduce aminte de câștigurile de azi ?
Eu mă mulțumesc cu slujba mea fixă
de la administrația Poștei
unde avansez lent în grad de ani buni
sperând să ajung la prima categorie
înainte de pensie.
E tot ce-mi trebuie, dacă mă gândesc bine,
probabil că asta și-a zis și Maria care din nou
s-a întors la mine
după ce mă părăsise, cum făcuse și una Ofelia
care citea poezii și era cu nasul pe sus.
Iar acuma mi-e mult mai bine, e chiar ok
și m-am apucat de fumat fiindcă e mult mai interesant
dar de opiu nu m-aș atinge…se zice că-ți pierzi busola…
Uneori mă opresc la cârciuma de la colțul străzii
și-mi place să beau două trei pahare
cu zugravul de la numărul cinci când nu vine și vânzătorul de loterie
sau conțopistul acela miop care niciodată
nu-și scoate de pe cap pălăria și continuă să citească fumând.
Își zice Pessoa, eu știu că totdeauna ține în geantă
printre cărți și reviste o sticlă goală iar când pleacă nu uită
s-o umple cu aquardiente de care
s-ar părea că are mare nevoie noaptea. Bietul
de el, am văzut odată
că avea în geantă și o mască de carnaval !
Pare tare învățat și neajutorat
deci cam încâlcit la cap (mi-a spus fata spălătoresei
că găsea pe listele lui cu lenjerie de dat la spălat
versuri și alte scrieri ; într-o zi a căzut dinaintea ei
în genunchi și i-a declamat ceva în engleză
caraghiosul!
Fata spălătoresei crede că o cerea de soție
dar s-a făcut că nu înțelege fiindcă nicicând nu se știe
cum poate să explode cineva care stă toată ziua
în casă mut și se uită pe geam fumând);
…iar într-o zi l-am zărit și eu sus la o fereastră
peste drum cum ieșeam din tutungerie unde
firește că intrasem să-mi iau țigări.
Ieșise și patronul tutungeriei
împreună cu mine până în pragul ușii
și în acel moment m-am uitat în sus. Nu știam
că omul meu locuia acolo.
M-a salutat mișcând buzele
îndărătul ferestrei închise, mi-am dat seama fiindcă
sticla se aburea și mi s-a părut că era cumva
nu doar aplecat ci chiar plecat el din el deși
el continua să se afle acolo.
Și nu știu cum să vă spun ca să
nu mă credeți nebun , fiindcă niciodată
nu mi s-a întîmplat să văd ceva atât de clar
și de simplu cu ochii mei
dar să nu cred fiindcă nu înțeleg ce văd…
În acel moment am simțit că miopul
care uneori sta la masă cu mine
uitându-se doar în cărți
începuse cumva să plutească
după ce ieșise prin propria lui fereastră
închisă
iar apoi norii l-au înghițit….
Lisabona, aprilie 2017
Dinu Flamand
Nacido el 24 de junio de 1947 en la región de Bistriţa-Năsăud en el norte de Transilvania, el rumano Dinu Flamand es un poeta, ensayista, periodista, traductor y comentarista político de la prensa rumana e internacional. Como estudiante fue uno de los fundadores y empleados de la revista literaria Echinox que ha influenciado a generaciones con su espíritu anti-dogmático. Después de estudiar filología en la Universidad Babes-Bolyai Universidad de Cluj, alcanzado en 1970, trabajó para varias periódicos, revistas y editoriales en Bucarest. En los últimos años 80 se le concedió asilo político en París, donde ele denunció el régimen opresor de Rumanía en la prensa francesa (Libération, Le Monde) o la radio (RFI, BBC, Europa Libre). De 1989 a 2009 fue un periodista bilingüe en el Radio France Internationale. Después de la caída del comunismo en Rumania, se volvió a activar en la literatura rumana, publicando volúmenes de poesía, traducciones y ensayos. En 2011 fue galardonado con el Premio Nacional Mihai Eminescu por toda su obra poética. En el mismo año fue nombrado asesor del Ministro de Asuntos Exteriores y el ministro consejero y representativo de Rumanía a la Organización Internacional de la Francofonía. Su producción literaria, especialmente de poesía y crítica literaria, es enorme. Sus libros han sido traducidos y publicados en muchos países, entre ellos España, Francia, Italia, México, Portugal, Alemania, Chile. Entre los títulos más importantes incluyen:. Apeiron, 1971 Poezii (Poemas) Altoiuri, 1974 (Injertos), 1976 Stare de asediu (Estado de sitio), 1983 Viata de proba (Vida de prueba), 1998 Frigul intermediar (El frío intermediario), 2006, Umbre şi faleze (Sombras y rompeolas) de 2010, y las últimas apariciones: Veghea şi somnul (La vigilia y el sueño), 2016 Primavara la Praga (Primavera en Praga), 2017. Como el traductor se dedica principalmente a la literatura romance, traduciendo del francés, del español, de italiano y portugués. Sus traducciones han recibido varios premios literarios de prestigio. Entre los autores tradujo Fernando Pessoa, Herberto Helder, António Lobo Antunes, Carlos Drummond de Andrade, Vinicius de Moraes, Umberto Saba, Mario Luzi, Samuel Beckett, César Vallejo, Pablo Neruda, Lautréamont, Philippe Sollers, Jean-Claude Guillebaud, Dominique de Villepin, Jorge Semprún, Antonio Gamoneda, Jean-Pierre Siméon, Omar Lara, Luis García Montero, Mario Bojórquez, Ali Calderón, Marco Lucchesi.